in

Copilul față în față cu părinții divorțați

Copilul față în față

Copilul față în față cu părinții divorțați – Episodul 2: Divorțul înțelept vs divorțul dur-prima parte

Copilul față în față cu părinții divorțați.

Una dintre cele mai delicate poziții, în care poate trăi un copil este cea a unui copil aflat între părinții săi divorțați. Pentru că, niciodată, nu va înțelege cu adevărat ce s-a întâmplat și oricât ar raționaliza tema, o parte din el se va întreba dacă decizia părinților are legătură cu ce a făcut el, greșit.

Cel mai bine pentru copil ar fi să treacă printr-un divorț ușor, cu doi adulți alături, care înțeleg că au divorțat unul de altul și nu de copil, adulți care pricep importanța menținerii cuplului parental, funcțional.

Focusarea corectă, pe interesele și drepturile, depinde mult de gradul de maturitate al Părintelui conținător și de bagajele emoționale, cărate sau nu, după divorț.

Fostul soț, încă un om captiv într-un mariaj nefinalizat, în aspectele sale cele mai profunde, va reintra în poziții anterioare evolutive, de exemplu va fi un adolescent revendicativ, un copil răzbunător, bosumflat, care se victimizează, va uita complet de interfața sa parentală.

Coborârea într-un parentaj disfuncțional, umple sălile de judecată, dar și mai mult copleșește copilul, care se trezește pe un teren deja sensibil pentru el, deja era complet confuz, să aibă în brațe un adult-copil și să se străduiască să se descurce cu el, când el nu știe cum să integreze propriile trăiri și gânduri.

Parentalizarea copilului, în toate fazele divorțului, reprezintă o povară, pe care copilul vostru e mai mult ca sigur că nu o va uita, oricât compensează în acel moment. Acest aspect este parte dintr-un divorț dur, care mistuiește copilăria într-o mască de părinte, pe un cap frumos de copil.

Copilul- obiect este o altă greșeală dintr-un parenting disfuncțional, pe fondul divorțului. Copilul meu ca și copilul tău, pe care ajung să se bată părinții, pentru că disputa de bază este pensia, partajul sau chiar puterea, orgoliul recuperat, face să rupă, copilul nostru, în două.

Copilul față în față cu părinții divorțați – Să ne înțelegem!

Copilul conține pe Mama și pe Tata, orice altă modificare, la care îl forțați, în divorțul dur, devine modul în care el/ea (Copilul) va pierde, din identitatea sa, părți care corespund părintelui îndepărtat, cu de-a sila. Iar pentru că eu țin la construcția, pe termen lung, a copilului vă încurajez și vă rog insistent, să prezervați tot ce poate menține legătura cu ambii părinți, tot ce poate construi, sănătos, viitorul adult și depinde de aportul părintelui.

Copilul-obiect pleacă de la “dreptul său de acces la ambii părinți” și ajunge să fie obligat la relații chiar și când este supărat, peste nevoia lui de a așeza emoțional tot ce a trăit. E obligat, chiar atunci, când vrea părintele revendicativ, să facă ce vrea acela, după un program despre care nu a fost întrebat nimic, ceva ce devine, nu dreptul său, ci obligația sa. Trecând peste aspecte, care i-au furat demnitatea, i-au smuls lacrimi, i-au însângerat aripile, i-au șters zâmbetul, puritatea și plăcerea jocului.

Oamenii mari îl împing pe copilul-obiect în toate direcțiile, uitând că și el are un timp al său pentru toate. Pentru vindecare, pentru iertare.

Copilul-trofeu, dintr-un divorț greu este, în mod trist, de foarte multe ori, copilul de care nu s-a ocupat mai deloc, cel care revendică sau cel care îl ține captiv pe copil.

Prin copilul-trofeu părintele, care are nevoie de acest lucru, îl folosește pentru a se răzbuna pe celălalt. Răpește, prin copil, echilibrul celuilalt, duce un război psihologic susținut. Un război fără niciun câștigător în fapt, dar cel care poartă culorile războiului e complet orbit de scopul său.

Copilul – trofeu este cel prin care un părinte lovește, cu succes, în celălalt părinte.

Copilul-salvator sau copilul-medicament este efectul luptei dintre părinți și el trebuie să aline durerile părintelui rezident sau nerezident, ascultând nevoile, plângerile adultului față de celălalt părinte. Aceste plângeri pot fi de denigrare sau doar o descărcare emoțională, ambele nepotrivite pentru puterile de integrare ale copilului.

E nevoie să înțelegem că dezvoltarea copilului nu poate amortiza șocurile emoționale ca noi, adulții și că nu are capacitatea de a exersa o reziliență, care să îl mențină sănătos, în condițiile expunerii la material sensibil, ce vine, mai ales, de la persoanele importante pentru el. Și chiar dacă, aparent, el pare să încaseze ușor ce îi spunem sau îi facem, în timp, vom putea observa că el doar le-a stocat pentru mai târziu. De exemplu, pentru adolescență.

Copilul-monedă de schimb este cel prin care un părinte obține lucruri de la celălalt. De la atenția sa, pe o axă de la nedesprindere de natură romantică de fostul partener la patologie, capturând, prin copil, preocuparea celuilalt, până la beneficii materiale, în schimbul renunțării la aspecte legate de copil.

Această luptă se duce în material scris, de la sms-uri și emailuri până la cea mai interesantă formă de procesomanie, dar și prin acțiuni directe, conjugând forma de copil-trofeu cu cea de monedă de schimb. E un joc al puterii, ce se hrănește din sine, în timpul desfășurării jocului.

În jocul cu destinul copilului-monedă de schimb, efervescența părintelui care ține în mână strategia și durerea și disperarea celuilalt, lasă urme adânci în copil, care se devalorizează mult pentru că se trăiește pe sine obiectual, iar iubirea persoanelor semnificative, în formele pe care el le vede în viața sa va duce semne de tarare în toate relațiile lui ulterioare.

Copilul- pe-nicăieri este copilul abandonat de un părinte sau de ambii sau e un copil în semi-abandon. El știe despre sine că se plătește o sumă pentru el, că îi sunt acoperite nevoile de bază, dar a pierdut apartenența, i s-a umbrit o parte din el sau nu mai are interesul niciunuia dintre părinți. Tragic este și faptul că acest lucru se poate întâmpla brusc, post-divorț, deoarece părintele nerezident se rupe de fosta lui familie și divorțează și de copil, iar părintele rezident cade în depresie, deci are doi părinți absenți emoțional.

Copilul-pe-nicăieri este golit brusc de esența sa, e un pahar gol de sine.

Copilul-plin-tot este un copil de cel puțin două tipuri: este copilul care conține toată emoționalitatea divorțului și seamănă cu copilul-medicament, se parentalizează și consideră că e obligația lui, ca prin tot ce face, să deturneze, mai ales atenția părintelui rezident și ori strălucește în sensul acceptat de societate, ori face rolul negativ, perfect. Uneori copilul-plin-tot își asumă rolul tragic de judecător și călău al părintelui rezident.

Cel de-al doilea tip de copil-plin-tot este copilul pentru care se baletează, pe vârful picioarelor, în supracompensare. Părinții îi fac pe plac continuu, nepermițându-și niciun Nu, deoarece pot risca custodia, domiciliul sau chiar să refuze, copilul, să-i viziteze. Ei renunță la reguli, îl răsfață, îi permit, pas cu pas să cucerească poziția adultului, în raport cu ei.

Urmează : Divorțul înțelept vs divorțul dur- partea a doua

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Comments

0 comments

Petrece două ore cu mine

Divorțul înțelept vs divorțul dur

Divorțul înțelept vs divorțul dur- partea a doua